Dans pop-club

… și se-ntinse horă mare. Fustele mândrelor zburătăceau care-ncotro, fiecare dansând după stilul dânsei. Însă flăcăul puse ochii pe cea mai mândră dintre ele și cum se nimeri, că era tocmai lângă dânsa. Nu o căutase de-a dreptul, ci se nimeri în horă taman lângă ea. Cât de mândru era, credea că puteau vedea toți. Îi privea dimprejur și se aștepta ca ei să-l admire, să se oprească și să-l privească ce mândru dansează. Ca un cocoș de curte sănătos își umfla pieptul și dansa mai abitir, golindu-și-l cu câte-un chiot care nu trecea mai departe de urechile lui. Pătruns de căldurile jocului și-ale tinereții, își luă inima-n dinți și ca și cum ar fi fost singura lui grijă pe lume, trase mândra care-i era dragă, în mijloc și cuprinzându-i strașnic mijlocelu-i subțirel, dădu s-o joace. Mare-i fu mirarea când mândra dădu îndărăt scuzându-se flăcăului că nu știe să joace. Dar dânsul tocmai o văzuse și se încredințase că mândra la care-i stăteau mințile de ceva vreme încoace știa a juca și că nu i-ar fi fost cu iertăciune dacă-l lăsa de unul singur în mijlocul horei, ajungând astfel de râsul flăcăilor. Însă mândra în afară de vorbe nu încercă să-l îndepărteze pe flăcău de la dânsa, iar acesta, iute de gândire cum era, o strânse mai avan, apăsându-i sânii de pieptul lui și începu s-o danseze. Mândra pe dată își aminti jocul și poalele începură să-i zboare roșitor de obraz de sus, la cât de hotărât o învârtea voinicul. Cât dansară, o mai privi de câteva ori în ochii ei mari și de-un alb lăptos. Mai mult n-a putut. Prea îi sfredeleau inima. Hora se încheie și, deși îl dureau picioarele, prea puțin îi păsa. Dansase mândra care-i era mai dragă și de altceva nu mai avea nevoie. Poate doar să-l iubească…